Am vazut versantul vestic al Bucegilor de zeci de ori. Din Simon, din Magura, din Piatra Craiului. Pe arsita, pe viscol, pe ploaie si pe ceata. Refugiul Tiganesti, Vf. Lancia, Abrupturile Gutanului, Vf. Batrana, Saua Strunga. Fiecare workshop sustinut pentru cursantii RGB Photography mi-a prilejuit aceasta intalnire. Si cum iubirea de munte vine prin acumulare, m-am lasat purtat in propria fantasma montaniarda a vestului.
Fusesem in Saua Strunga de mai multe ori. In toate anotimpurile. Dar nu asa se cucereste vestul, urcand cu masina pana la Padina si apoi o ora pe jos. Vestul Bucegilor il primesti cu adevarat dupa ore de mers in care l-ai vazut de departe, in care ai trudit ca sa il poti atinge.
Dar ce faci cand stii sigur ca te-ai indragostit de o priveliste? Iti testezi sentimentele sau pastrezi agoniseala calda cu care fantezia te-a sedus si nu te apropii niciodata de abrupturi?
Masa critica se acumulase si versantul nu mai avea loc in mine. Alaturi de trei buni prieteni, am pornit din Moieciu de Sus pe triunghi rosu, tot inainte. Reusita unei excursii depinde pe jumatate de vreme. Iar pe cealalta jumatate depinde de companie. Iar aici eram asigurat, pentru ca ma aflam intr-o tovarasie de care m-a bucurat de fiecare data.
Daca as fi facut o lista cu dorinte meteo pentru o drumetie de vara, as fi observat ca ziua de 14 august 2016 nu a omis nimic de pe lista mea.
Pas cu pas, fara graba, dar sustinut si padurea s-a luminat, deschizand brusc in fata noastra dealuri inverzite. In cateva minute peretele s-a itit desupra, apoi s-a desfasurat in totalitate pe masura ce am urcat. Una din bucuriile fotografice ale muntelui este sa observi un subiect urias din puncte de statie diferite. Urcand deal dupa deal, eram din ce in ce mai sus, din ce in ce mai aproape de Saua Strungulita – punctul de intrare in masiv.
In nicio drumetie nu am intalnit atatea turme de oi. Cu mare grija am mers pe drumul nostru, deoarece cainii ciobanesti pot fi plini de surprize.
Incepand din Saua Bucsa peisajul te copleseste. Si imi pot imagina ce deruta traieste un fotograf incepator la nivel de fotocompozitie, de vreme ce zeci de glasuri vizuale, de structuri geometrice, de patternuri si texturi striga in acelasi timp: pe mine, ba pe mine, hai, hai click aici!
O sugestie: simplifica. Daca ai o structura vizuala coerenta sau linii ferme (poteci, linia orizontului) elimina orice elemente in plus.
Inca o sugestie: explica-mi cat e de mare. Pentru a intelege daca ma uit la cateva fire de nisip lipite sau la un colos, am nevoie sa compar cu un subiect a carui dimensiune nu fluctueaza prea tare, si ce poate fi mai potrivit – un om. Adauga astfel de elemente si pricep atat dimensiunea cat si spatiul.
Spatiul e deosebit de important la peisaj. Va parea si mai mare daca incluzi un element de prim-plan intr-o fotografie cu subiecte indepartate.
Alta sugestie: nu ramane fixat pe o dimensiune. De la masivele din zare, pana la greierele de langa bocanc, de la fish-eye la macro, muntele este plin de vizual. Experimenteaza perspective, focale si incadraturi cat mai diferite.
Penultima sugestie: din nou simplifica. Daca ai un subiect puternic, unul care are o energie proprie sau o poveste a lui, curata la maximum vizualul din jur, ca sa nu dilueze tema principala. Si mare grija in ce loc din imagine il amplasezi. Nu insist cu expunerea pentru ca stii deja: subiectul trebuie expus corect indiferent ce patesc celelalte elemente.
Cea mai importanta sugestie: Joaca-te!
In Saua Bucsa turmele carau lumina pe spinarile albe intru spaima exponometrului. In Saua Strungulita, aflata ceva mi sus, oile ilustrau picturi pointiliste in plina transformare. In Saua Strunga infasurau refugiul insorit.
Iar in Saua Tapului despleteau verdele ierbii in suvite alburii pana departe spre nord.
Perspectiva pe care o ofera vestul Bucegilor este spectaculoasa pentru ca poti vedea in intregime Piatra Craiului si tot aranjamentul de dealuri din culoar.
In fotografie, si in vizual in general, totul depinde de lumina. Imagineaza ce stare ti-ar crea fotografia urmatoare daca ar fi ceata uniforma care devoreaza culorile. Sau daca ar fi furtuna. Pentru ca inevitabil in imaginatia ta, chiar tu te afli in acele corturi si de aceea nu poti ramane indiferent.
Varful Batrana, punctul final al ascensiunii si punctul de start al coborarii ne ademeneste sa contemplam zarile pana la apus.
O ispita pentru drumet, cu atat mai irezistibila pentru fotograf. Dar o mare capcana, pentru ca e foarte riscant sa te prinda noaptea pe creasta si sa iti cauti cu lantena marcajele pe un drum pe care ziua il parcurgi in cateva ore. Am zis stop, multumim si am inceput coborarea pe un grohotis mult mai putin prietenos decat drumul de urcare. Era o lupta permanenta cu un apus de vis care ne-a pus la incercare disciplina de a nu face poze si de merge sustinut inainte.
Epuizati si fascinati, am ajuns la masina putin dupa caderea intunericului, la capatul unui traseu de 19km lungime, 1400m ascensiune si aproape 11 ore durata.
Stiu din cartile de munte o practica internationala: orice excursie trebuie incheiata cu o masa mare impreuna, intru linistirea mintii si refacerea trupului, dar mai ales intru interactiunea membrilor grupului. Eu tin la aceasta traditie si nici ca se putea moment mai nimerit: chiar in Moieciu de Sus era un mic festival muzical si culinar ale carui bucate nu le-am ocolit defel.
Mi-am amintit brusc o piesa de teatru a lui William Saroyan pe care o stiam din facultate, intitulata “Inima mea este pe inaltimi”. Si inima mea tot acolo ramasese. In multe feluri.
