Fiecare descoperire are energia ei proprie. Insa pentru asta sunt necesare pregatire si echipare. Antrenament si exercitiu. Si in primul rand curaj. Bineinteles ca ne incanta fiecare act de serendipity (serendipity = descoperire intamplatoare facuta in timp ce eram implicat intr-o cautare total diferita). Ne incanta pentru ca e un dar. Te plimbi linistit pe coridoare familiare si da peste tine revelatia. Te scoli de pe jos, te scuturi de praf si surazi la fel ca atunci cand aveai cinci ani si desfaceai cadourile sub brad.
Descoperirile voite au insa alt gust. Mai matur si mai personal. Ca si cum ai castiga un joc nu din noroc chior, ci din calcule elaborate. Vestea ca vreau sa merg iarna la mare, dupa zile de ninsori abudente si pe cod de ger determina reactii diverse. Toata gama de la “esti nebun”, la “wow, ia-ma si pe mine”. Am propus cursantilor din grupei 48 sa se inarmeze cu aparatele foto si sa atacam vizualul unic al Dobrogei albe.
In zile de iarna e ideal sa pornesti la drum inainte de rasarit ca sa profiti la maximum de lumina.
Inainte de ivirea zorilor, la punctul de intalnire din Bucuresti toata lumea era adunata si foarte euforica la ideea avantarii in necunoscut.
Prima oprire – Vama Veche.
Cei mai multi cunosc doar chipul de vara al vamii, rascolit de interventii creative si elanuri dionisiace. Daca privim vama exclusiv ca un spatiu dedicat acestor indeletniciri, o reducem la doua luni pe an. Daca insa o privim ca pe un spatiu policrom si in ciclica transformare, ale carei minunatii naturale se risipesc printre tipetele pescarusilor in primavara si se regasesc sub crusta de gheata de pe mal in toiul iernii, vama devine cu mult mai mare. Atat in spatiu, cat mai ales in timp. Lumea din jurul tau e vie nu in masura in care forfota te ia cu asalt, ci in masura in care te racordezi la vibratia ei, mai departe de evidenta.
Usa absurda infipta in nisip, cherhanaua si ACOLO sunt toate… acolo. Insa tumultul apocaliptic este sters complet si Vama retraieste zilele de dupa geneza.
Nici o ora, nici doua, nici trei nu ne sunt de ajuns, insa necrutatorul cu ceasul (adica eu) da semnalul: mergem mai departe!
Constanta inzapezita este o alta priveliste surprinzatoare. Noi ca turisti, avand ocazia sa o vedem doar vara, o asociem doar cu aceste amintiri. Ca si cum matusa ta preferata, care te primeste cu cel mai frumos zambet din lume si are intotdeauna buzunarele pline de acadele, nu ar putea avea dureri de dinti sau deznadejdi romantice. Ceea ce face din matusa ta o femeie reala, pe cat de vie pe atat de imperfecta, este ceea ce face din Constanta cea de toate verile, un oras real. Cu paragina si restaurante bune, cu cicatrici urbanistice si muzee bogate, cu interlopi patrati si batrani cu ochii albastri.
In fiecare loc nou in care merg, fac o prioritate din aventura culinara pe care mi-o poate aduce acel loc. Iar Constanta chiar face fata exigentelor.
Muzeul de Arta din oras nu este nicidecum un loc de bifat. Un loc in care intri, haladuiesti absent pe holuri si apoi spui ca ai fost si tu acolo. Este un loc de vazut pe-ndelete, cu lucrari exceptionale, care starnesc dispute pe teme de compozitie.
Nu te duce cu doua ore inainte de inchidere, ca noi, ca sunt insuficiente. Ia marea pictura ca un exercitiu cultural si vei fi mai cunoscator. Dar daca ii acorzi timp sa se apropie de tine, daca o contempi si ai curajul sa faci saltul din “ce inteleg?” in “ce simt?”, vei fi imbogatit si rasplatit intr-un fel despre care nu vreau sa iti vorbesc, te las sa descoperi tu.
Cazinoul se decojeste icteric in preagalbenul felinarelor stradale, insa nu e vina lui si incercam sa luam asta ca pe o provocare de white-balance. Nu e simplu, galbenul e atat de intens incat limita maxima pe care o are camera foto in preseturi – iconul Tungsten – este insuficient. Te obliga sa il faci manual. Daca as da un test greu de white-balance, l-as da acolo. Nu iti bate capul, trage RAW si rezolvi in Photoshop cu un click.
Malul pietruit de langa Cazino, dantelat de macaralele din port, descrie un semicerc complet redecorat de lumina insinuata a noptii.
O zi lunga se incheie cu o masa mare. Fiecare trage de ultimul strop de energie.
Duminica incepe cu micul dejun la fel de experimental precum au fost celelalte mese. Eu am invatat sa nu iau cazare cu banalul mic dejun continental atata vreme cat peste drum se gateste ceva exotic.
Inca o incursiune culturala inainte de a porni la drum: Muzeul de istorie din Constanta.
Ne deschide o perspectiva aparte, regasita intr-o anume masura la Histria si la Adamclisi, despre stilul de viata si obiceiurile stravechi ale semintiilor trecute si apuse de-a lungul eternei Dobroge.
Apoi direct spre Enisala, prin campii complet acoperite de zapada, pe sosele taiate intre nameti sau pe nesfarsiri pustiite de vant si innorare.
Paznicul cetatii coboara alene din Dacia lui ca sa ne taie bilele de intrare. Nu ma abtin si intru in vorba cu el, curios daca a mai venit azi cineva. Imi spune ca au mai fost cativa vizitatori, insa a avut destule zile in care nu i-a batut nimeni la usa.
Fotografii si melancolie, entuziasm si oboseala, toate cate le puteam avea impreuna la vreme de seara dupa doua zile atat de pline.
Soarele apune discret in spatele norilor, cufundand treptat zidurile in impresurarea intunecoasa a noptii ce va sa vie.
